Magie si farmece

ROgift.ro

CONCEPŢIILE MEDIEVALE ALE MAGIEI

Pentru a înţelege cum concepeau europenii Evului Mediu magia, să privim Etimologiile lui Isidor din Sevilla. Scrisă în secolul al VH-lea, această operă a influenţat puternic întregul Ev Mediu, iar scriitorii generaţiilor ulterioare repetă sau adaptează adesea concepţia despre magie a lui Isidor. El vorbeşte despre magie ca despre un artificiu oferit oamenilor, în numeroase locuri şi epoci, de
către „îngerii cei răi" sau demoni. El spune că magi (magicienii) sînt în general recunoscuţi ca malefici (răufăcători) pentru că ei comit crime oribile; perturbă spiritele, ucid oameni prin intermediul farmecelor şi-i înşală prin iluzii. Totuşi, Isidor se ocupă în special de întocmirea listei diferitelor magii dintre care majoritatea sînt variante de divinaţii sau de ghicire a norocului: geomanţia este o formă de divinaţie care utilizează pămîntul, hidromanţia — apa, aeromanţia — aerul, piromanţia — focul, incantaţia — formulele verbale; haruspiciul implică respectarea orelor, augurii şi auspiciile cercetează zborul, cîntecul păsărilor şi alte semne de acest gen, necromanţia reînvie şi chestionează morţii, astrologia judecă după poziţia stelelor şi aşa mai departe. Consemnînd în catalogul său aceste diverse feluri de magie, Isidor afirmă că ele provin toate din asocierea nocivă a oamenilor cu îngerii cei răi şi că, în consecinţă, toţi creştinii ar trebui să le evite. El nu dă amănunte despre felul cum practicau magicienii fiecare gen de magie, dar comentariul lui subînţeles ne lămureşte că, dacă magia funcţionează, ea acţionează numai printr-un intermediar demonic — idee pe care Isidor ar fi putut-o descoperi la orice autor dinaintea lui şi, în special, la sfîntul Augustin.

Există un scriitor care s-a sprijinit foarte mult pe relatările lui Isidor: teologul Hugues de Saint-Victor care, în secolul al XH-lea, organiza categoriile magiei în ansambluri clare de cinci grupe: mantica (incluzînd necromanţia şi divinaţia prin cele patru elemente — pămîntul, aerul, focul şi apa), mathematica (incluzînd haruspiciile, augurii şi horoscopul), sortilegium (cercetarea sorţilor), maleficum (vrăjitoria) şi prestigium (iluzia). Definiţia autorului pentru malefici (vrăjitori) este deosebit de interesantă: „cei care prin descîntece, legături demonice sau alte forme de leacuri nelegiuite comit acte oribile cu ajutorul şi prin încurajarea demonului". Demonii sînt cei care îi inspiră, îi instruiesc şi-i ajută pe magicieni, chiar dacă vrăjitorii despre care vorbeşte Hugues sînt dintre cei care lecuiesc, remedia, iar procedeele pe care le menţionează sînt efectiv întrebuinţate pentru a vindeca. Descîntecele şi farmecele sînt, într-adevăr, practici curente în Europa medievală, folosite îndeosebi de vraci, care nu erau, fireşte, anatomişti ieşiţi din universităţi; aceştia foloseau şi ligatwa, substanţe fixate pe trupul pacientului, o practică la fel de tipică printre metodele de lecuire. Hugues pare să sugereze că şi vindecarea, şi blestemul pot fi socotite magie; vrăjitorii susţin că vindecă, dar, de fapt, ei provoacă un rău, dacă nu real, cel puţin spiritual.