Descantece de desfacut vrajile

Impotriva farmecelor care veneau neaparat din puterea diavolului, erau opuse descantece de desfacut vrajile.Acestea se faceau dupa un anumit tipic, de regula in noaptea cu Luna noua, ca si martea, joia si sambata. Vechimea descantecelor pentru desfacut farmecele trebuie sa fie extrem de mare la

poporul roman, acest fapt fiind probat de existenta unor incantatii laice enigmatice, pastrate pana si in cartile bisericesti, in care nu se face apel, in niciun moment, la Dumnezeu, Iisus sau Maica Precista, cum se procedeaza in mod frecvent, ci la Luna. Iata un exemplu de asemenea rugaciune: „Cununa-ne Crai Nou cu cununa de piatra scumpa de mult pret. Luna luminata ce esti in cer si pe pamant, eu nu ma pot odihni in casa mea si in salasul meu”… inca o dovada a existentei unui cult selenar la populatia traco-getica, de la care s-au transmis invocatiile lunare prin traditie, la poporul roman, fara a se pastra insa ritualurile initiale. Recazute in magie, intr-o factura vulgara, aceste invocatii stravechi au capatat un aspect laic, de necuprins, straniu chiar.

Cercetari de data recenta scot la lumina faptul ca traco-getii adorau Luna personificata in zeita Bendds. In Odele lui Horatius sunt sugerate practicile rituale legate de cultul Lunii, care razbat pana la noi sub forma manoperelor magice vulgare.

Ceremoniile consacrate marii zeite tracice erau implinite de femei, lucru de care vorbeste si Herodot, acestea
aducand la altar snopi de cereale si turtite din faina de mei sau grau fiert. Obicei transmis la poporul roman atat in traditia magica, cat si in cea crestina. Ea este regasita si astazi, de altfel, in manifestari folclorice, in ceremoniile de pomenire a mortilor, sub forma colivei si turtitelor, ca si a prajiturii rituale, consumata sub denumirea de „mucenici” preparata numai in ziua de 9 martie, tot cu aceeasi adresa a comemorarii defunctilor.

Dezlegarea de vraji era facuta, de asemenea, de vrajitoare. In perioade mai recente, aceasta practica si-au insusit-o si preotii, literatura religioasa adaptand, de fapt, folclorul magic stravechi. Manoperele erau complicate. Cea (cel) care se banuia lovit de vraja trebuia sa mearga pe malul unui lac, noaptea, insotit de vrajitoare, ducand acolo o teava de trestie umpluta cu sare, o alta plina cu spirt, un pui negru de gaina si un arac de vie. Ajungand pe malul apei, vrajitoarea rostea o formula, (repetata sau nu de persoana asa-zis vrajita, fermecata, „legata”). Existau zeci de variante ale unor astfel de formule, unele in versuri, altele in proza ritmata sau pur si simplu discursuri pe tema data, colorata in functie de client.

„Legatul prin vraji” a bantuit Europa mai ales in secolele XVI si XVII. in Franta, Italia si Spania au fost chiar promulgate legi care prevedeau pedepse aspre impotriva tuturor acelora care faceau farmece, dar si a persoanelor ce recurgeau la aceste servicii. In 1582, Parlamentul din Paris, de pilda, a condamnat la moarte pe carpaciul Abel de la Rue pentru crima de a fi „legat prin vraji” mai multi tineri casatoriti. Carpaciul fusese surprins la usa catedralei Notre Dame tinand in mana un fir de lana, pe care l-a inodat in timpul oficierii casatoriei unor tineri, rostind in acelasi timp cuvinte magice. La Bordeaux a fost ars de viu, in anul 1618, un alt „legator prin vraji”. Practica „legarii prin vraji” devenise atat de inradacinata incat insasi Biserica catolica, in conciliile de la Milano si Tours, sinodurile de la Monte Cassino, Ferrara si Melun au anatemizat aceasta activitate. Sanctiuni fara prea mari efecte, deoarece vrajitoria a continuat sa se mentina pana ce cunoasterea realitatii si-a facut loc treptat, remodeland constiintele. Eficacitatea farmecelor, ca si a formulelor de dezlegare nu merita comentariu, fiind subinteleasa intreaga suprafata iluzorie pe care se desfasurau atat credintele superstitioase in vraji, cat si manoperele vrajitorilor.